Ziua Naţională a României însemna pentru mine parada militară şi în ultimii ani m-am dus la Arcul de Triumf să văd defilarea. Anul ăsta dorul de drumeţii m-a făcut să dau oraşul pe aerul proaspăt de munte. Din cele două destinaţii ce-mi fuseseră propuse, am ales Munţii Călimani, că era o zonă mai puţin frecventată de turiști.

Transportul la cuşetă

Am plecat de joi seara din Bucureşti către Vatra Dornei Băi cu IR 1653 de la ora 21:30. Aveam să fim toată noaptea pe tren (vreo 7 ore), aşa că eu am preferat să-mi iau bilet la cuşetă de patru persoane cu 140 de RON, cu o reducere de 5% că am cumpărat online. Un bilet întreg în direcţia respectivă fără cuşetă este 95 de RON. Ca de obicei, am ajuns pe ultima sută de metri la gară (pisoiul Şoseţică mi-a stat în cale), dar slavă Domnului că am prins trenul, nu ca Ovidiu, care a trebuit să găsească o combinaţie de trenuri spre Vatra Dornei ca să vină cu noi.

Am stat cu restul grupului de vorbă până la Buzău, când m-am dus în sfârşit să-mi preiau locul la cuşetă. Conductorul îmi zice că în mod normal mi-ar fi invalidat biletul pentru că nu m-am prezentat în vagonul de dormit în răstimp de o oră. O să ţin minte asta data viitoare. Răsuflu uşurată că nu am nimerit cu cineva care să sforăie noaptea: sunt trei doamne pe la 40-45 de ani, din Elveţia, venite în România să refacă o grădiniţă de pe lângă Suceava. Iniţial am avut impresia că vorbesc în ungureşte, aşa de ciudat sună germana lor.

De la Gura Haitii la Vârful Iezerul Călimanului

La 11 ajunge şi trenul lui Ovidiu în Vatra Dornei şi-i facem o farsă: cum nu mă ştie, îi ies în întâmpinare şi-l îmbrăţişez. Să-i fi văzut expresia feţei! Noroc pentru el că restul grupului vine după câteva secunde şi momentul candid camera trece.

Luăm două taxiuri care ne duc din Vatra Dornei până la Gura Haitii, de unde începe Parcul Naţional Călimani. Rechinii ne iau 60 de RON de maşină, dar ascultăm poveştile zonei cu popi care deţin mare parte din terenuri.

Ne întoarcem puţin pe astfalt până dăm de punct albastru pe dreapta şi începem să urcăm pe un drum forestier înămolit, pe alocuri cu apă îngheţată.

Urcăm în altitudine şi ce vezi în depărtare îţi bucură ochii.

Pe de altă parte, peisajul este destul de dezolant, dacă te uiţi la pădurea defrişată.

Mai dăm jos un rând de haine, facem pauze dese, mâncăm nişte ciocolată şi ajungem să ne îmbrăcăm la loc când pădurea e golaşă şi nu te mai fereşte de vânt.

În curând încep să se vadă culmile munţilor învăluite în ceaţă.

Panta e din ce în ce mai abruptă şi ne tragem sufletul printre buturugi.

Soarele se întrezăreşte printre nori şi luminează orizontul. Mă entuziasmez când văd şirurile de dealuri mai mult sau mai puţin împădurite.

La un moment dat, Cristina, care merge cap de pluton, vede nişte căprioare. Eu le ratez şi de data asta, dar mă consolez că am văzut capre negre în Piatra Craiului. Poteca se pierde apoi printre copacii tăiaţi.

Şi, pentru că mă fascinează tot ce înseamnă natură, fotografiez în prim plan covorul de muşchi.

Găsim iar marcajul prin pădure şi de data asta traseul este aşa cum îmi place mie: printre brazi burduşiţi cu muşchi şi licheni.

În curând dăm și de zăpadă și parazăpezile se curăță singure de nămolul adunat de pe drumul forestier.

De pe la 1700 de metri altitudine jnepenișul ia locul pădurii.

Undeva în zare, pe dreapta, vedem culmile pe care urmează să ajungem. Sunt impresionante, chiar şi aşa, învăluite în ceaţă. Andrei C. ne indică locul unde se află Cabana Roza vânturilor, puțin mai jos de Vârful Rețitiș (2021 m).

Că tot suntem în apropiere de Călimanul Cerbului (2013 m), găsim și urme de cerb.

Vântul începe să se simtă din ce în ce mai rece, mai ales că începe să se lase întunericul.

Într-o mare de alb şi gri, se remarcă culoarea roşiatică a asfinţitului.

Deja nu se prea mai vede marcajul. În schimb dăm de momâi, nişte castele din pietre care ţin loc de marcaj, acolo unde acesta lipseşte.

Prima oară am văzut momâi în Retezat. Tot de munţii ăia îmi aduc aminte şi nişte aglomerările de pietre (deşi mult mai mici) de pe unii versanţi de pe traseul nostru.

Mai urcăm puţin în altitudine şi vedem mai bine culmea pe care trebuie să ajungem (în stânga imaginii, învăluită în nori). În planul îndepărtat, în dreapta, se înalţă Vârful Negoiul Unguresc (2081m) . Lângă el recunoşti după culoarea gălbui-cărămizie Vârful Negoiul Românesc (1 884 m), ciuntit şi terasat în urma exploatărilor de la  carierea de sulf. Chiar şi de la distanța asta se vede cum a  fost distrusă natura; mai multe imagini găsiţi aici.

 Pe întuneric de la Iezerul Călimanului la Vârful Reţitiş

E deja ora 5, se întunecă şi, pentru că suntem pe culmea golaşă, vântul suflă mai-mai să ne doboare.

În apropiere de vârful Iezerul Călimanului (2031m), pierdem poteca, dar Mihaela şi Andrei C. dau dovadă de prezenţă de spirit: ca să găsim direcţia în care trebuie să mergem, ne spun să închidem frontalele, să putem analiza linia culmilor. După ce consultă harta, ne zic să ne așezăm unul lângă altul în linie dreaptă, la distanţă de doi-trei metri, şi să încercăm să deslușim marcajul printre pietrele albite de zăpadă.

Momentul ăsta e destul de critic, dar ne păstrăm calmul, nimeni nu zice nimic, dar cine ştie ce e în mintea noastră. Eu îmi imaginez cum o să ne petrecem noaptea în frig, la adăpostul unui jneapăn, morţi de oboseală după noaptea petrecută pe tren, cu dureri de spate de la rucsacul greu, cu lanternele luminând cu ultimele puteri ale bateriei.

Tot Andrei C. găseşte poteca, cu chiu cu vai, pentru că marcajul este pe pietre, acoperit de 2-3 centimetri de zăpadă. Răsuflăm uşuraţi, chiuim puţin de bucurie, chiar dacă greul nu a trecut. Mai sunt vreo trei ore până la cabană şi noi bâjbâim prin întuneric, pe vânt.

Mai pierdem de câteva ori traseul până dăm de jnepeniş în zona Şeii Vodeasa. De aici ne ţinem după dungă roşie şi punct roşu, traseul fiind foarte bine marcat acum. Gigi cântă porţiuni din melodii mai mult sau mai puţin cunoscute, dar alea deocheate sunt mai delicioase şi reuşesc să ne ridice moralul. Mergem o groază prin jnepeniş, de credeam că nu se mai termină, şi facem gălăgie de teama animalelor sălbatice.

Când dăm, în sfârşit, de drumul forestier ce urcă spre Vârful Reţitiş, ştim că mai avem puţin până la cabană. Dar parcă nici drumul ăsta care urcă nu se mai termină! E ceaţă afară, unii stingem frontalele că parcă e tot una cu ele stinse. Rucsacul e greu şi mă dor umerii. După fiecare curbă sperăm să dăm de lumina cabanei.

La un moment dat zărim o luminiţă în ceaţă, e lumina de la staţia meteo! Acolo ne așteaptă ”cabanosul” cu ceai fierbinte și soba caldă. E ora 9 seara…

Citeşte continuarea în “Început de iarnă în Munţii Călimani“.