„Allegro Occidentale” e una din cărțile cumpărate la Roma în 2013, când călătoream cu un rucsac în spate și-a trebuit să mai dau 10 euro să trimit cărțile – pachet prin poștă în România, ca să nu car prea multe chestii cu mine în restul vacanței. Nu mă pasionează cărțile de călătorii, dar romanul ăsta mi-a atras atenția pentru că e mai mult beletristică decât jurnal de călătorie și m-a purtat de pe un continent pe altul, în destinații pe care a trebuit să le caut apoi pe hartă. 

Francesco Piccolo este un scriitor căruia i se propune să facă o călătorie de câteva săptămâni prin lume, alături de alți șase colegi. Ei nu plătesc nimic, ci doar se bucură de luxul unor călătorii exclusiviste.

De exemplu, în Insula Bedarra, în nord-estul Australiei, lângă bariera de corali. Pentru că ești în mijlocul pădurii tropicale, în vile cu pereți de sticlă și vedere la Ocean, te costă 9000 de ron pe patru nopți de cazare. Dar și ce priveliște ai! Păcat că nu poți intra în apă din cauza meduzelor sau a rechinilor, unde mai pui că în pădurea aia tropicală sunt și plante otrăvitoare care, dacă le atingi, îți provoacă dureri groaznice. N-am ajuns în Australia și mă întreb dacă e adevărat că stewardessele îți dau dezinfectant când avionul se pregătește să aterizeze acolo, întrucât australienii văd restul populației Globului ca fiind purtătoare de microbi.

O fi exagerând el Mister Piccolo, iar asta e clar când descrie abundența de la Business Class, din avion și din sala de așteptare. Fiind prima oară când călătorește cu ceva mai  scump decât Economy Class, se poartă ca un copil lăsat într-o cameră plină cu dulciuri. Sau poate ca un român care zboară cu avionul 🙂

Asemănarea cu ai noștri am remarcat-o și când vorbește despre omul tipic „meridional”, fie el italian, portughez sau cubanez. Locurile din Sud au un farmec decadent, cu pereții lor scrojiți și ferestrele sparte, în ciuda zonelor comerciale – aproape identice în toate orașele. Am zâmbit când am citit despre negustorul de nimicuri care încearcă să-și vândă marfa într-un spital de pe lângă Napoli, intrând pe rând în sălile cu pacienți. Puțin conta că oamenii erau semi-conștienți după vreo operație sau că nu era nici măcar program de vizită.

Experiența de la Business-Class e comparabilă cu cea din satele de vacanță italienești, unde ai mâncare din plin (deși în stațiunile astea all-inclusive mâncarea nu e așa de bună) și unde animatorii te știu pe nume și sunt mereu zâmbitori. Faza tare e că, în avion, unul din bărbații din grup schimbă locul cu o colegă apoi tot restul drumul stewardessa îl strigă „doamna X” iar pe ea „domnul Y”, pentru că memorase numele de pe bilete corespunzătoare locurilor de la Business Class.

Cartea prezintă locuri în care nu am ajuns încă (mai puțin Italia) și-mi trezește interesul pentru noi continente. În Hong-Kong cică ești un nimeni dacă nu ai carte de vizită și chinezii sunt de părere că toți europenii seamănă între ei (la fel cu noi credem despre asiatici că nu se pot distinge unii de alții). Aerul condiționat e la el acasă în China, iar în mijlocul hotelului zgârie-nori Shangri-La e o pădure.

În Sri-Lanka Mister Piccolo observă că grupurile de turiști sunt aduse pe bandă rulantă la punctele de interes din zonă (de exemplu să vadă puii de elefanți când beau lapte). Și, ca să-ți iasă poza-clișeu ca în ghidurile turistice sau în cărțile poștale, îți dai silința să nu prinzi în cadru și vânzătorii de suveniruri. Insula e împânzită de trupe militare, dar, paradoxal, turiștii își văd de tururile lor ghidate, de parcă ar fi pace pe pământ.

Trebuie amintite și vizitele la fabricile în care se prelucrează pietrele prețioase sau magazinele de ceai, unde agenția de turism te trimite obligatoriu și de unde e musai să pleci încărcat, chiar dacă nu ai nevoie de atâtea pietre și ceai. Când plătești, nu primești rest pentru că, vorba aia, pentru tine mărunțișul ăla nu înseamnă nimic, pe când pe localnici îi ajută să mai mănânce o săptămână. Copiii cerșesc bani, bomboane și stilouri, dar ce-l impresionează pe Francesco sunt lucrătoarele de pe plantațiile de ceai care le cer chiar ceai…

Am mai rezonat cu Francesco Piccolo și în privința următoarelor lucruri:

• Nu are rost să mergi într-un loc de mai multe ori, pentru că viața e scurtă și ai o groază de văzut pe Pământ.
• Odată cu apariția magazinului Ikea, toate casele arată la fel pe interior și ai putea fi la mii e kilometri depărtare și tot te simți familiar într-una din locuințele astea.
• Când călătorești, te frământă lipsa semnalului la telefonul mobil, pentru că el te ajută să ții legătura cu cei lăsați acasă.
• Călătorii au mania de a bifa toate obiectivele turistice pentru că nu se știe dacă o să se mai întoarcă în locurile respective.

În ultimele pagini Francesco recunoaște că luxul cu care-a fost întâmpinat în călătorie l-a schimbat și că, odată învățat cu binele, nu se mai poate mulțumi cu mai puțin. Ei bine, pentru mine cartea asta a fost inspirațională și sper să ajung și eu prin Asia și Australia, nu neapărat la Business Class, e în regulă dacă ajung și cu un low-cost și stau la hostel. 🙂