S-a nimerit să merg cu bicicleta de câteva ori prin zone înnămolite, sau să mă prindă ploaia, să-mi curgă șiroaie stropii pe ochelarii de protecție, să-mi înghețe genunchii de frig de la atâta apă. Dar cea mai mocirloasă experiență a fost la concursul Bike Fest Comana din 19 mai 2012, când am simțit pentru prima oară cum e să te lupți pentru un loc pedalând prin ploaie și noroi.
Bike Fest Comana pe ploaie și prin nămol
Sunt destul de prudentă și, în același timp, pățită. Poți spune chiar împiedicată. Cine mă știe mai bine e la curent cu entorsele mele pe munte sau căzăturile cu bicicleta. Nu-mi doream să concurez pe ploaie și în trecut evitasem să mă înscriu la un alt concurs tocmai pentru că plouase ceva în săptămâna de dinaintea evenimentului.
Ei bine, în ziua concursului de la Comana se anunțau nori, dar în partea a doua a zilei. Mi-am zis că asta e, s-ar putea să plouă, cât de rău poate să fie? Și-am rămas optimistă chiar dacă a început să plouă sănătos de cum am ajuns la Casa Comana.
Startul se dădea din curtea restaurantului, acolo unde s-a amenajat și Parcul de Aventură Comana. Prima parte a traseului era un drum drept și lin ce ținea așa până la casa pădurarului. Îmi propusesem să ajung printre primii la pădure, de unde începea urcușul, așa că am pedalat repede, fără să țin cont de băltoace. Pe drumul ăla drept am simțit de la primele gropi cât de repede se udă o pereche de pantaloni de bicicletă, cu tot cu pernuța de șezut, de parcă nu aș fi avut nimic pe mine. Și aveam chiar o pereche de colanți în plus!
Restul traseului a fost o învălmăjeală de nămol, roți îngreunate și viteze blocate, push-bike și cărat bicicleta pe sus. La primul urcuș din pădure am încercat să pedalez, dar nu prea mergea treaba pe pământ ud: m-am dat jos și-am împins-o pe Sălățica glumind pe seama celor care se înverșunau să urce pe biciclete. Mai făcusem porțiuni din traseu și mă așteptam ca un sfert din drum să fie mocirlos.
Vezi cum a fost primul meu concurs de biciclete aici.
Când s-a domolit panta, m-am suit pe șa, am pedalat frumos și grațios până am căzut. E curba aia strânsă, acolo unde traseul iese de pe drumul forestier și o ia prin pădure, să coboare spre un fir de apă. Eram sigură că o să alunec, parcă am văzut căzătura aia! Măcar impactul cu solul nu a fost dureros, ci doar alunecooos. Mi-era să nu-mi mai rup ceva, vânătai puteau să fie, dar să rămân întreagă.
Ca de obicei, am făcut poze pe traseu, că doar nu m-o opri un concurs din făcut poze, chiar dacă și eu concurez! Nu aveam Go Pro, ci un aparat compact Nikon, care mi-a demonstrat că nu e rezistent la apă: îi intrase apă la display în timpul concursului, cât l-am ținut în capacul rucsacului. Dovadă sunt pozele mai neclare de la sfârșitul articolului.
Eram plină de pământ, adidașii musteau de apă, dar nu m-am lăsat. Pedalam, mai și împingeam la bicicletă, făceam conversație cu ceilalți concurenți sau făceam mișto de ei că iau prea în serios un concurs unde nu mai contează abilitățile tale sportive, ci cât de bine rezistă bicicleta. Luam pământul de pe roți cu mâna, că nu se mai învârteau de ce strânseseră pe ele. De frâne nu mai zic! La unul din punctele de control am aflat apoi că traseul a fost scurtat din cauza condițiilor meteo.
Până la urmă Sălăţica a cedat nervos pe traseul de la Comana şi nu a mai vrut să schimbe vitezele pe ultimii şase kilometri. Pedalam în gol, mai repede mergeam pe lângă bicicletă sau cu ea în brațe! Păcat, că ne descurcasem destul de bine şi prin nămol… Mă uitam cu părere de rău cum mă ajungeau din urmă alte concurente și-mi ziceam că, asta e, nu mai ies în prima treime cum îmi propusesem.
Și am ajuns la finiș
Bezmetică, am trecut de finiş şi, ca să mă asigur că am ajuns unde trebuie, i-am întrebat pe nişte „unii” dacă ăla este finalul concursului. La cum ploua, ei s-au găsit să glumească şi să-mi zică că tre’ să mai fac o tură, că nu s-a terminat traseul :-)) M-am prins (relativ) la timp şi i-am pus să-mi facă poză, să am dovada c-am ajuns cu bine la destinaţie.
Știam că se înscriseseră aproape 500 de concurenți, dintre care 39 la categoria mea (feminin, Traseul Lacul Comana). Eu am reușit să termin pe locul 13 la fete.
Pe Sălățica voiam s-o las s-o spele ploaia, sau puteam să procedez ca bicicliştii ăştia din fotografia de mai jos, dar am fost norocoasă că-l aveam pe Andrei să se ocupe de partea asta. În schimb, m-am spălat singură de cele două kile de nămol de pe mine :-P.
