Aș fi putut să numesc articolul ăsta „Prima oară la schi în Austria”. Sau „Prima oară la peste 3000 de metri altitudine”. Sau „Prima ninsoare adevărată pe 2016”. Sau, pentru cei care ne mai urmăreau activitatea pe blog, „Primul articol publicat după mai mult de un an” (că de scris, am mai scris).
Unde, ce și cum
Când: februarie 2016
Locația: Stațiunea Solden /Soelden / Sölden din Austria, în Munții Alpi (Tirol)
Altitudine: 1350 – 3340 m
Ghețarul Rettenbach se află la 2675-3250 metri altitudine
Povestea
Tot drumul până în stațiune fusese uscat de mă întrebam unde-a dispărut iarna aia adevărată din copilărie. Dar unele dorințe se împlinesc peste noapte: a doua zi totul era acoperit în alb și din cer se scuturau fulgii.
Autobuzul spre baza pârtiei întârzia să apară: primul anunțat pe panoul electronic n-a venit, al doilea n-a oprit. Între timp un copil polonez de vreo 4 ani începuse să se joace pe lângă mine folosind ca punct de sprijin picioarele mele. Noroc cu al treilea autobuz, că de nu, făceam pe românii „pantofari” și încercam să ne duceam cu mașina până în vârful muntelui.
Mi-am burdușit buzunarele cu toate hărțile zonei găsite la telecabină și am făcut repede planul cum să ajungem acolo, sus. Ningea de ceva ore bune, așa că instalațiile de transport spre punctul maxim din Solden erau închise. Dar tot ne-am făcut un traseu de la 1350 de metri până la 3014 metri altitudine, unde-am ajuns după ce-am schimbat 2-3 telecabine și două telescaune.
Noi și ghețarul
Așadar, suntem sus, bate vântul și încerc să-mi pun masca de schi (neprețuită pe vremea asta), în timp ce Andrei se răzgândește de două ori și-mi propune să ne întoarcem la telecabină, că-i vizibilitatea redusă și nu găsește decât pârtia neagră.
Până la urmă ne ținem după alți „pinguini” rătăciți și, într-o mare de alb în care abia-ți mai dai seama unde ești, dăm de marcajul albastru. Lăsăm schiurile să alunece pe lângă stâlpi, acum suntem numai noi doi cât vezi cu ochii. Andrei o ia înainte, iar eu mă întreb cât de abrupt o fi mai jos de stâlpii ăia, că, oricum, nu se distinge nimic. Când ridic privirea văd un corp de meduză uriașă!
Da, ăsta era Ghețarul, niște blocuri rotunjite de gheață, transparente și frumoase. Îl pun pe Andrei să-mi facă o poză, dar tocmai atunci se pornește o rafală și Gărgăune îmi face poze cu ochii închiși. Eu mă țin de peretele de gheață să nu mă ia vântul, dar ce mai contează! Sunt fericită c-am ajuns să ating un ghețar.
Obiectiv privind lucrurile, experiența asta nu e mare lucru, că doar n-am urcat escaladat munții să ajung la ghețar. Suntem doar norocoși că trăim într-o epocă în care tehnologia a făcut posibil ca toți curioșii să ajungă în locuri unde fizic nu ar fi reușit pe forțe proprii. Dar surpriza să dau nas-în-nas cu ghețarul a fost foarte plăcută, mai ales că aveam altă imagine în minte despre cum ar fi să schiezi pe un ghețar.
Ce sunt ghețarii și cum se formează
Citez din Wikipedia.ro:
Un ghețar reprezintă o masă enormă de gheață persistentă, formată în regiunile polare și alpine (ghețar alpin), care, sub influența gravitației, se deplasează lent în lungul văilor sau pe pante.
Ghețarii se formează în regiuni unde ninge tot timpul anului și masa mare de zăpadă rezultată nu se poate topi. Prin acumularea unei cantități suficient de mare de zăpadă, se produce un fenomen de transformare sau metamorfozare a acestea. Zăpada proaspăt căzută este afânată cu cristale mici de gheață și goluri mici de aer, dar straturile mai profunde sunt comprimate de greutatea straturilor superficiale de zăpadă.
Lista cu ghețarii din Munții Alpi am explorat-o tot pe Wikipedia.