Ca să învăţăm să mergem ”corect” la munte, în toamna lui 2010 ne-am înscris în două şcoli de munte, una din acestea fiind EcoXtrem. Mai jos este raportul meu de tură pentru cea de-a doua aplicaţie a Şcolii de iarnă ce avut ca destinaţie poalele Masivului Făgăraş, mai precis Valea lui Stan.

Când, unde, cum?

Mini-aventura a început în dimineața zilei de 27 noiembrie 2010, în jurul orei 6:30, în imediata apropiere a Operei Române, unde ne aștepta autocarul ce avea să ne ducă la destinație.

Drumul a durat vreo trei ore şi a fost pe ruta pe ruta Bucuresti – Curtea de Argeș – Aref – Căpățâneni, ultima localitate fiind locul in care ne-am cazat. Pentru cei interesați să refacă experiența în condiții similare, am dormit la Pensiunea Dracula – mâncare ok, băi cam înghesuite, încălzirea așa și-așa, dar merge pentru o noapte.

Traseul pe Valea lui Stan

În jurul orei 10:30 autocarul ne-a lăsat într-o curbă “ac de păr” pe Transfăgărăşan, la vreo 6 km de Căpăţâneni.

Intrarea în traseu este marcată de o troiţă şi începe în monom prin ocolirea (poate chiar escaladarea) unor baraje. Înainte de intrarea în vale, Relu ne arată câteva tehnici de mers pe munte sau de traversat pârâurile.

Se merge vreo jumătate de oră de-o parte şi de alta a apei, mai apoi se urcă cu ajutorul unor cordeline întinse de instructori, menite să suplinească cablurile ruginite.

În curând apar şi primele cascade, la baza lor formându-se ochiuri de apă de până la 10 metri diametru, care sunt aşa de transparente că nici nu-ți dai seama cât de adânci sunt.

Emoţii mai serioase ne furnică picioarele când dăm de prima scară metalică ce face legătura între versanţii pârâului, la o altitudine de aproximativ 20 de metri.

Sunt vreo opt-zece astfel de scări de parcurs, unele destul de nesigure, cu trepte lipsă chiar, dar câţiva dintre instructori merg înaintea grupului să asigure traseul cu corzi.

Norocoşi sunt cei care s-au echipat corespunzător şi nu le îngheaţă mâinile pe scările ruginite.

E nevoie şi de huse impermeabile pentru rucsac când se traversează cascadele sau de saci mari de plastic când se merge prin albia râului, într-un defileu.

Unii mai curajoşi se caţără pe  peretele defileului şi reuşesc să nu cadă în apa care trecea de genunchi.

Sfârşitul cheilor e marcat de un alt stăvilar. Aici, lângă un adăpost făcut din crengi şi frunze, ne aşteaptă instructorii care au mers în fruntea grupului, cu ceai de fructe fiert în ceaun.

E timpul pentru mâncat sandvişuri, împărţit bucăţele de ciocolată şi pus mănuşi la uscat. Afumaţi bine dupa vreo oră de înghesuit în jurul focului, plecăm la drum şi ne simţim iar sângele circulând prin picioare.

Imediat după ce trecem de stăvilar, traversăm râul pe slackline – un nou moment de făcut poze şi de a ne încuraja unii pe alţii! (sincer, partea cea mai grea trecuse de mult).

Părăsim valea şi urcăm dealul în zig-zag, prin pădure, pe partea dreapta a râului.

În curând ajungem într-o poieniţă cu un foişor de vânătoare, despre care aveam să aflu mai târziu că se numeşte Poiana Călugăriţa – un loc perfect pentru făcut poze de pus pe desktop, pentru bătăi cu zăpadă şi “săpunit” fetele.

După inventarul frontalelor (“Cine are o frontală în plus?”), pornim iar la drum, ca nişte licurici, în monom, prin zăpadă, prin pădure, în jos, pe firul apei, până dăm de drumul forestier.

Între timp s-a întunecat de-a binelea, şirul indian se sparge şi traversăm un tunel pe Transfăgărăşan până ajungem la autocarul parcat la Barajul Vidraru.

Astfel se încheie aventura noastră pe Valea lui Stan, traseu care s-ar parcurge în 3-4 ore (dupa calculele unora), sau în şapte ore (dupa cum arată fotografiile), cu tot cu opinteli, pauze de încurajat sau de împins pe la spate, cu făcut poze şi admirat peisajul.

Seara se continuă la restaurantul pensiunii cu cântece la chitara, cu tort de “la mulţi ani” pentru o sărbătorită, fetele dansează, iar cei răguşiţi se retrag în cameră mai devreme.